vineri, 26 februarie 2016

Aripi smulse - Recenzie


Sinopsis:

Prima parte a romanului Aripi smulse este cartea de debut, apărută în anul 2015 la Editura Absolut. Reprezintă curajul de a-i face cunoscută povestea, de a împartăşi tuturor o frumoasă poveste, departe de ţinuturile României, tocmai în oraşul El Fuerte, Mexic.

Citim un roman în care dragostea se împleteşte cu crima într-un senzaţional periplu al personajelor prin situaţii conflictuale de viaţă. Dragostea se contopeşte cu ura, interesul cu altruismul, fericirea cu drama. Alicia, o tânară femeie venită dintr-o provincie din Mexic într-un mare oraş al ţării, în urma despărţirii de primul iubit, intră într-o încurcătură din care iese punându-se la adăpost ca amantă a şefului cartelului drogurilor din Juarez. În realitatea lumii ei se întâmplă mai multe crime, persoane pe care le cunoaşte sunt ucise. Toate indiciile Poliţiei duc la ea; este arestată şi eliberată, curtată şi dispreţuită chiar de dragostea ei adevarată: detectivul Carlos Diaz, unul dintre cei mai buni poliţişti din oraş.
În această primă parte a cărţii, cititorul este sedus de o tulburătoare poveste a unei femei care îşi doreşte să fie fericită şi iubită, să acceadă la statutul de finnţă umană liberă şi demnă, dar trăieşte contrariul: acuzaţia de crimă, nebunia, viaţa ca o depresie continuă.

Corina Savu este născută în octombrie 1988 în oraşul Plopeni, Prahova. A absolvit Facultatea Litere şi Ştiinţe, specializare Administraţie Publică în cadrul Universităţii Petrol-Gaze Ploieşti. În prezent lucreaza ca operator calculator la o firmă franceză si isi urmeaza pasiune de o viata: scrisul.

Recenzie:

Romanul Aripi smulse l-am câștigat la concursul organizat de autoarea sa, Corina Savu. E primul roman în care acțiunea are loc în Mexic pe care îl citesc.
La început aveam dubii cu privire la această carte. Credeam că e exagerat de siropoasă, dar după primul capitol m-am convins că nu e așa și că o pot citi cu plăcere.
Cel mai mult mi-au plăcut crimele. Nu mă așteptam să fie descrise cu lux de amănunte și nici nu au fost descrise astfel, dar mi-au plăcut deoarece acestea erau făcute cu un scop și stai cu sufletul la gură să afli cine e criminalul și ce motiv poate avea.
Personajul meu preferat este Alicia Salazar, am adorat-o pe femeia asta încă de la început pentru că mi s-a părut un om puternic care luptă pentru ceea ce își dorește, indiferent de consecințe. Am apreciat că trăsăturile Aliciei nu au fost exagerate în așa fel încât să capete o nuanță feministă.  Mi-a plăcut și jocul de cuvinte dintre numele personajului, Alicia, și cuvântul Malicia, care înseamnă răutate în spaniolă, deși cuvântul răutate nu prea i se potrivește.
Cum acțiunea se petrece într-un loc total străin mie, anume orașul El Fuerte din Mexic, mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu locurile și numele personajelor. Nu sunt deloc obișnuită cu spaniola și nici la telenovele nu mă uit.
Aripi smulse este un roman la îndemâna oricui. Lectura sa este plăcută și relaxantă. Te ține în suspans până la sfârșit și e ușor de citit.  E genul de carte pe care o recomand tuturor fără prea multe rețineri. Nu are o acțiune prea grea și nici nu sunt prea multe intrigi și personaje ca să te amețească de cap.
 Acesta este primul roman al seriei, și nu știu câte o să fie în total, dar eu sunt curioasă deja în privința celui de-al doilea pe care abia aștept să îl citesc.


Cartea poate fi cumpărată de AICI!


Citate:

,, În infern se ajunge cu pași mici care se adună. Mai întâi îți joci banii sau libertatea. Dacă pierzi, mai riști ceea ce ți-a rămas și continui să greșești și când nu îți mai rămâne nimic, joci propria viață. Acesta este iadul"
,, Destinul nu este o chestiune de șansă, este o chestiune de alegere."
,, Cel ce nu așteaptă nimic nu va fi niciodată dezamăgit."

Punctaj:


marți, 23 februarie 2016

Octopussy - Recenzie


Sinopsis:

Hyena, o adolescenta de aproape 14 ani, se intoarce acasa dupa o lunga perioada de absenta din mijlocul familiei. Este primita deopotriva cu entuziasm si scepticism de catre Becks, sora sa geamana, care incearca sa reconecteze relatia lor si sa recupereze toti acei ani pierduti. Dar secretele mamei, ale tatalui vitreg si ale ambelor fete sunt amenintate sa iasa la iveala odata cu sosirea straniului unchi din America.
Citind aceasta carte, esti obligat sa lasi deoparte toate cliseele pe care le-ai auzit despre tinerii de azi. Sex, droguri, alcool, nopti in cluburi, haine de fite? Pentru Becks si Hyena sunt doar punctul de pornire al propriilor reflectii si raportari fata de viata – o foarte ciudata raportare, de altfel…
Un roman ca o calatorie fascinanta si ametitoare, cu umor sumbru si, in acelasi timp, o atenta celebrare a individualitatii extreme.

Recenzie:

Când am citit cartea pentru prima oară, credeam că vârsta autoarei e doar un mit, așa că nu mi-a păsat de acest lucru. Nu auzisem prea multe despre Octopussy, nu știam ce se întâmplă. Din descriere credeam că e o poveste filozofică, plină de înțelesuri și lucruri legate de familie. Romanul nu a fost departe de ce credeam eu că e, și nu m-a dezamăgit deloc.
Octopussy am citit-o după o perioadă de câteva luni în care nu citisem absolut nimic. Eram a opta, aveam examenul și, deși nu prea mă străduiam eu cu învățatul, nu aveam chef să citesc nimic. După examen mi-am luat cărți de pe elefant, printre care și romanul Cristinei Boncea.
L-am citit cam în două zile. Citeam încontinuu, pentru că era vară și pentru că adoram caracatița de pe copertă.
La începutul lecturii, eram curioasă când va apărea caracatița, până când am înțeles că animalul marin de pe copertă nu e personaj, dar mi-a plăcut ideea cu desenul caracatiță.
Cel mai mult mi-a plăcut de Hyena, a fost mai ușor de înțeles, spre deosebire de sora ei geamănă, Becks. De Hyena mi-a părut rău pentru că nu cred că nebunia ei era într-un stadiu în care trebuie să fie internată și îndopată cu pastile, în timp ce Becks stătea liniștită acasă și făcea tot ce dorea. Mi-ar fi plăcut ca sentimentele personajelor să fie mai bine reliefate, probabil că așa romanul ar fi fost înțeles de mai multe persoane, deși poate lipsa acestora are un anumit scop. Tind să cred că personajele nu au sentimente și o gândire prea complexă deoarece sunt doar produsul minții lor.  Ei există mulțumită fanteziilor și necesităților (nu prea normale pentru noi) pe care ei le au. Nu știu cât la sută e adevărat, dar eu așa concep personajele din Octopussy.
Candy mi s-a părut cel mai interesant personaj.  Nu doar că își neglijează gemenele, dar putem spune că este un simbol al femeii care își dă cu pumnul în piept spunând că e o femeie puternică și că nu are nevoie de un bărbat, dar de fapt lucrurile sunt la polul opus.  Deși mama gemenelor e o feministă convinsă,  își încalcă singură propriile principii, fiind păpușa sexuală a soțului său, Gary, doar pentru bani, lux și un statut social ceva mai bun. Amuzant e că astfel de femei sunt la tot pasul în ziua de azi.
Trebuie să spun că, deși mulți cred că romanul a fost scris de o adolescentă care doar a vrut să șocheze, pe mine nu m-a șocat deloc. Scenele explicite nu sunt prea mult detaliate și nici nu sunt așa numeroase. Nu înțeleg de ce lumea spune că sunt grețoase, atâta timp cât peste tot  se promovează sexualitatea de orice fel. 
Pentru mine, tema romanului Octopussy nu e sexualitatea, ci mai degrabă normalitatea din ziua de azi care a început să devină bolnavă. Citind Octopussy, sexualitatea exagerată a personajelor nu mi s-a părut anormală. Din contră, mi s-a părut normală, dar pentru Becks, Hyena, Candy și Gary, nu pentru mine sau pentru oricine altcineva care trăiește pe acest Pământ. Personajele din Octopussy sunt doar simbolice, dacă oamenii ar putea înțelege acest lucru, Cristina Boncea ar avea mai mulți fani decât are deja, dar omul de rând pricepe mai greu anumite lucruri.
Am luat autograf pe carte la Gaudeamus, anul trecut. Deși cred că m-am cam făcut de râs cu timiditatea mea dusă la extrem, m-am bucurat mult că am întâlnit-o pe Cristina și că am vorbit cu ea.  Acum abia aștept să apară Becks merge la școală, volumul al doilea din Octopussy și să iau autograf de la autoare. Până atunci trebuie să citesc zecile de cărți care așteaptă prăfuite în biblioteca mea.


Punctaj:






miercuri, 17 februarie 2016

American Psycho - Recenzie



Sinopsis:

Una dintre cele mai controversate carti aparute in America ultimilor ani, roman-cult al anilor ’90, American Psycho a declansat controverse aprinse, autorul fiind chiar obligat sa-si anuleze primul turneu de promovare a cartii din cauza amenintarilor. Ellis a fost amenintat cu moartea, i s-a reprosat cruzimea la adresa femeilor, iar o organizatie feminista din Los Angeles l-a dat in judecata. Devenit repede bestseller, American Psycho este un roman violent despre violenta. Patrick Bateman, personajul principal al romanului este un tinar frumos, educat, inteligent. Ziua lucreaza pe Wall Street, sporind averea deja considerabila a familiei lui, iar noaptea se ocupa cu lucruri care ne inspaiminta pe noi, oamenii normali. Actiunea este plasata intr-o lume (Manhattan) si intr-o epoca (anii ’80) in care bogatii devin tot mai bogati, iar saracii si nebunii ajung pe strazi cu zecile de mii, facind ca orice imaginatie, chiar si cea mai oribila, sa devina posibila. Iata de ce Bateman, care este cu adevarat el insusi numai atunci cind tortureaza si ucide, se transforma in profetul unei orori apocaliptice. O oroare cu care nici o societate nu este pregatita sa lupte. Romanul lui Bret Easton Ellis studiaza abisurile de neinteles ale nebuniei si reuseste sa surprinda absurditatea violentei din vremurile noastre – de fapt, din oricare alte vremuri.  Romanul a fost ecranizat in anul 2000, cu Christian Bale si Willem Dafoe in rolurile principale.


Recenzie:

Când am terminat de citit romanul m-am simțit nașpa pentru că am realizat că multe dintre lucrurile care îmi plac nu ar trebui să îmi placă. American Psycho nu e o carte pentru oricine, trebuie să fii obișnuit din timp cu lucruri mai puțin confortabile și să înțelegi în loc să judeci.
În primul capitol facem cunoștință cu personajul principal - Patrick Bateman - care lucrează pe Wall Street, se întâlnește cu o tipă numită Evelyn, are prieteni care lucrează în același domeniu cu el și, evident, are o tonă de bani. La început personajul îmi făcea silă, are niște acțiuni nu prea OK și are un caracter complicat, chiar dacă la început nu prea pare.
În carte nu se întâmplă ceva propriu zis, capitolele nu prea au legătură între ele, te poți încurca la anumite pasaje, dar acțiunea nu e plictisitoare, nici măcar când sunt descrise mărcile scumpe de haine și muzica de pe vremea aceea.
Pasajele cu omoruri mi-au plăcut cel mai mult. Sunt descrise cu un sadism remarcabil și am apreciat faptul că Ellis nu a avut nicio reținere în a le scrie.  Nu recomand American Psycho celor care se scârbesc repede.
Am observat că romanul tratează și lucruri mai sensibile, cum ar fi rolul femeilor în  societate, pentru că femeile din carte sunt doar cărnuri și nimic altceva,  vechea problemă a banilor și a statutului social, spune și în sinopsis că bogatii devin tot mai bogati, iar saracii si nebunii ajung pe strazi cu zecile de mii, apartenența la grup, ipocrizia, homosexualitatea, rasismul, etc.
Patrick Bateman e doar produsul mediului în care trăiește, iți dai seama de asta din scurtele pasaje în care vorbește despre familia și copilăria lui. El, după părerea mea, nu are nicio vină. Alții l-au făcut să fie așa. Iar eu chiar am înțeles treaba asta.
Deși nu are introducere-cuprins-încheiere, poți observa cum degenerează acțiunea. Cum Patrick realizează la un moment dat ce este viața lui, dar nu face nimic pentru că nu poate, cum renunță la confort și siguranță de dragul crimelor, cum se desparte de prietena lui, cum îl apucă nostalgia de la un nimic, și așa mai departe.
Unii s-ar putea să râdă mai mult decât să fie șocați, ca în cazul meu. Pe parcursul lecturii uitam uneori că citesc o carte despre un criminal în serie.
Spre sfârșit chiar mi-a părut rău pentru el, dar probabil că nefericirea este prețul pe care îl plătești când hăcuiești oameni nevinovați, și îi faci, la rândul tău, nefericiți pe ceilalți.
Am văzut și filmul acum doi ani, dar nu prea mi-a plăcut pentru că nu l-am înțeles. Am dat multe skip-uri și nu am priceput mai nimic. O să îl revăd pentru că vreau să scriu un articol Carte vs. Film.
Cartea nu poate fi citită de oricine, unii s-ar putea să nu aprecieze umorul negru al scriitorului din cauza a câtorva lucruri nu prea frumoase. Am înțeles că autorul a fost dat în judecată de niște feministe, ceea ce mie mi s-a părut o tâmpenie. Trebuie să ai ceva lipsă la mansardă ca să te simți jignit de ceva ficțional.
Punctajul ar fi de 4,5/5. Ador cartea asta și m-a făcut curioasă în privința celorlalte cărți scrise de Bret Easton Ellis .


Punctaj:

Și ceva muzică potrivită:





miercuri, 3 februarie 2016

Îți voi dărui soarele - Recenzie

Sinopsis:

Jude și fratele ei geamăn, Noah, sunt extrem de apropiați. La vârsta de treisprezece ani, îl găsim pe Noah, un băiat singuratic, retras, care desenează întruna și care se îndrăgostește de carismaticul băiat din vecini, în vreme ce neastâmpărata Jude este plină de semne de bună purtare, se dă cu un ruj roșu aprins și vorbește întruna, ca pentru amândoi.
Trei ani mai târziu, însă, la șaisprezece ani, Jude și Noah de-abia își mai vorbesc. Între cei doi gemeni s-a petrecut un lucru care a reușit să-i trimită pe fiecare pe căi diferite și dramatice în același timp… asta până când în viața lui Jude își fac apariția un băiat chipeș, arogant și distrus, și încă o persoană – o forță nouă și imprevizibilă.

Primii ani sunt relatați de către Noah. Povestea anilor de mai târziu îi aparține lui Jude. Însă gemenii nu știu că fiecare deține doar o jumătate din poveste, iar dacă s-ar putea regăsi unul pe celălalt, ar avea șansa de a crea din nou lumea pe care au pierdut-o.
Acest roman captivant al autoarei bestsellerului Cerul e pretutindeni te va face să plângi, să râzi și să rămâi fără suflare – adeseori în același timp.



Recenzie:

Cartea nu m-a atras deloc. Descrierea mi se părea fără noimă, iar coperta nu spunea mare lucru.  Am citit-o din pură curiozitate, cartea aceasta am câștigat-o la un concurs organizat de editura Epica și m-a tentat un pic.  Romanul nu l-am citit ca o disperată, din contră. Citeam o pagină, închideam cartea, găseam altă ocupație și pe urmă mă reapucam s-o citesc.
La început, cartea pare plictisitoare. Acțiunea, personajele, atmosfera - totul pare inutil. Ceea ce se întâmplă nu are un scop. Nu e genul acela de acțiune care te face să nu poți lăsa cartea din mână, nu sunt personaje pe care să le îndrăgești, nu e acel ceva care să îți creeze curiozitate. Cel puțin în cazul meu.
Nu prea mi-a plăcut cartea pentru că sunt foarte multe lucruri legate de artă, lucrul la care eu mă pricep cel mai puțin.  Nu a reușit să îmi stârnească interesul legat de acest domeniu, dar nici pe mine nu prea mă interesează subiectul.
Dacă până acum am spus lucruri negative, cred că trebuie să enumăr și bilele albe.  Am continuat lectura deoarece simțeam că partea interesantă este la sfârșit, ceea ce a și fost. Nu vreau să fiu rea și să dau prea multe detalii, dar partea de final m-a lăsat fără cuvinte și m-a făcut să îmi pun o groază întrebări legate de viață în general și să mă îndoiesc de o groază de lucruri, chiar și de orientarea sexuală.  Există destin? Cine ne scrie povestea? Fericirea mea înseamnă distrugerea celuilalt?  O să te macine astfel de întrebări după ce termini de citit romanul.
Nu mă așteptam ca partea sexuală să fie detaliată, aș putea spune că nu mă așteptam să fie astfel de pasaje, chiar dacă sunt scurte.   Credeam că e o carte simplă care e la îndemâna oricui, dar se pare că nu e așa ușor de înțeles.
Deși la început nu prea mi-a plăcut, acum vreau să citesc și celălalt roman al lui Jandy Nelson, Cerul e pretutindeni, și, dacă o voi întâlni vreodată, să îi spun că e acel gen de scriitoare care reușește să îți pună sub semnul întrebării întreaga viață.


Punctaj:


luni, 1 februarie 2016

Lucruri enervante

Vouă nu vi s-a întâmplat niciodată să observați obiceiuri de ale oamenilor absolut cretine și enervante? Zilnic dau de oameni care fac lucruri de-a dreptul idioate și fără sens. Să începem cu începutul....

1. Cuvântul corect folosit în structuri în care nu își are sensul.
Sunt mulți oameni pe Facebook ( și nu numai) care folosesc acest cuvânt deși nu ar trebui. Pe TPU un om întreba dacă știe careva niște filme corecte de văzut, pe Facebook mulți pun statusuri gen o zi corectă, o ieșire corectă, etc. De ce?  E noul LOL?!



2. Oamenii frustrați care caută ceartă.
Oriunde și Oricând. Nu contează ce faci, sau ce nu faci că genul acesta de oameni își caută motiv să se certe cu tine. În autobuzul cu care merg zilnic la școală e plin de astfel de oameni.  Cred că nu se mai mulțumesc cu doza de scandal luată de la Ochii din Umbră sau de la Mireasă pentru fiul meu. Țipă la oricine, îți țin morală chiar dacă ai căștile în urechi și nu auzi nimic sau chiar dacă te doare undeva. Majoritatea sunt pensionare bătrâne care au uitat că Ceaușescu nu mai conduce România de mult timp, dar sunt și oameni de rând spălați pe creier de Antena 3. Poate că o să dispare genul acesta de ființe, dar până atunci trebuie să ne reamintim că nu trăim într-o lume ideală.

3. Fii normală!
Urăsc când cineva îmi spune replica asta jalnică. Dacă încep să vorbesc prea mult despre anime, cărți sau lucruri ciudate și perverse pe care tu nu le suporți, doar spune-mi că nu vrei să auzi astfel de chestii, nu băga replica aia tâmpită gen: Hai să vorbim despre ceva normal! sau Nu poți și tu să fii normală? Definește normalul când spui asta. Normalitatea mea este diferită de a ta și chestia asta este foarte Ok, dar nu încerca să mă schimbi. Lasă-mă așa cum sunt pentru că poate că mie îmi face plăcere să fiu EU, nu altcineva în care nu mă regăsesc.




4. Certurile între comunități.
De când am intrat în mai multe comunități, am observat niște lucruri destul de dubioase - certurile între membrii aceleași comunități.  Chestia asta se petrece cam în toate comunitățile. Între otaku, uneori cearta e între fetele care se uită la yaoi și băieții care se uită la yuri sau cei care nu se uită la niciuna și spun că aceste două categorii sunt cancerul anime-urilor. Aș putea spune și despre cearta aceea care pleacă de la subiectul Metalcore is not real metal, dar cred că o să vorbesc mai pe larg despre asta pe viitor.


5Ei nu există...
De câteva luni mă uit la anime. Evident că deja mi-am găsit perechi ideale și am crize nebunești de fangirling, dar am văzut că nu pot să fi lăsată în pace. Urăsc momentul când pălăvrăgesc aiurea despre nunta mea ipotetică cu L/ Light/ Kaneki și cineva se trezește să îmi spună: Da' ști că ei nu există, nu?. Mulțumesc că mi-ai zis, eu chiar credeam că un băiat de douăzeci și ceva poate fi cel mai bun detectiv din lume și eram mai mult ca sigură că în Japonia există ființe invincibile care au tentacule colorate și se hrănesc cu carne umană. Acum, pe bune....


Sincer, nu știu exact de ce am scris articolul acesta, dar chiar simțeam nevoia să văd dacă mai sunt oameni care gândesc ca mine legat de astfel de lucruri și voiam să mă descarc.  Voi ați pățit vreodată așa ceva sau măcar lucruri asemănătoare?